Andrei Pleşu face inventarul celor douăzeci de ani de „Dilema veche“.
"Adevărul": Acum patru ani îi spuneaţi lui Cristian Tudor Popescu, într-un interviu, că aveţi sentimentul că niciun articol de-al dumneavoastră nu a schimbat niciodată nimic. Ce a schimbat, totuşi, „Dilema veche”, care tocmai a împlinit douăzeci de ani?
Andrei Pleşu: Domnule, nu pot să fac un inventar geometric al schimbărilor, esenţial din punctul meu de vedere este că „Dilema” şi-a creat un public. Există o categorie de oameni în România care s-a lipit, să spun aşa, de acest brand. Cea care citeşte, reacţionează, cumpără şi avem un tiraj care, în condiţiile date şi în contextul în care ne mişcăm, mi se pare onorabil. E o revistă care a reuşit să-şi menţină stilul, nu a devenit peste noapte altceva, nu a avut de pildă evoluţia „Cotidianului”, care demarează ca ziar al lui Ion Raţiu şi care ajunge acum o ciudăţenie, nu mai ştii exact contra cui e, nu mai ştii exact dacă nu e un fel de „România Mare” într-o variantă mai pestriţă. Tipul ăsta de salturi, de răsturnări, de surprize, o publicaţie serioasă nu îl oferă, iar „Dilema” a avut o consecvenţă deşi, în ultimii ani, eu singur îmi dau seama, cu o undă de melancolie dar şi cu o sănătoasă resemnare, acolo a apărut o nouă generaţie de redactori, de tineri care sunt altfel.
Şi nu e bine că au apărut?
Reuşita constă în faptul că fiind altfel, nu au mutilat gazeta, nu au făcut din ea cu totul altceva. Sunt noutăţi de ritm, noutăţi de situare faţă de o problemă sau alta dar în mare, tonul gazetei a rămas acelaşi, iar asta, după mine, în contextul aşa de tulbure, de multicolor (în sens rău) al gazetăriei de azi este un lucru pozitiv. Acolo s-au format câţiva oameni. E foarte important ca o gazetă să fie şi o şcoală în acelaşi timp. Dacă tot a găsit nişte tineri încă fragezi, încă necunoscuţi şi i-a pus pe scenă, atunci e bine ca gazeta să lucreze asupra lor ca o instanţă formatoare. Şi lucrul ăsta s-a întâmplat şi la alte gazete, dar la „Dilema” s-a întâmplat în mod frecvent. Recunosc şi că au fost şi maeştri de prima mână: eu cred că Tita Chiper este şi a rămas cel mai bun intervievator din România şi s-ar putea face şcoală de gazetărie cu ea, Magdalena Boiangiu era şi ea un om extraordinar. Din păcate au dispărut. Alex Leo Şerban era excelent cronicar de film, de spectacole în general. Lângă ei se putea învăţa meserie.
Ei ţineau ucenici? Alex Leo. Şerban a lăsat aşa o şcoală în urmă.
Da. Întâi cei mai tineri, în redacţie, s-au format în preajma acestor nuclee: Radu Cosaşu, evident. Dar eu cred că şi în afara „Dilemei” există oameni care cumva respiră tipul ăsta de aer.
Dumneavoastră aţi avut pe cineva aşa mai apropiat, pe care să-l formaţi? Aţi avut genul ăsta de relaţie de maestru-uncenic cu cineva?
N-aş spune, n-am întreţinut, ca să zic aşa, o şcoală semi-instituţionalizată. Mă bucur să văd că sunt oameni care mi-au trecut prin preajmă, fie la gazetă sau la „Colegiul Noua Europă”, la facultate, la Facultatea de Filosofie, de plidă, care îmi sunt aproape, inevitabil. Care au avut pe urmă evoluţii autonome, cu care eventual nu am mai consonat întotdeauna, dar am senzaţia totuşi a unei familii, a unei familii spirituale, în care comunicarea este subînţeleasă - nu trebuie să o luăm de la zero. Chiar dacă avem opinii diferite. Bun acum lumea s-a... - şi când spun lumea, mă refer la comentariile de presă în general – în lume s-a instalat ideea că la „Colegiul Noua Europă ” s-a format o şcoală de teologi de dreapta. Când vrei să-i înjuri pe Răzvan Ungureanu, pe Teodor Baconschi, da, întâmplător toţi au trecut pe la „Colegiul Noua Europa”, spui că asta e şcoala care livrează reacţionari. Adrian Papahagi a fost şi el.... Sever Voinescu nu , cu el am lucrat la Ministerul de Externe, şi socotesc că este unul din oamenii bine aşezaţi, fie şi prin faptul că s-a cam retras din politică. Dar lumea uită că pe aici au trecut câteva sute de oameni, pot să spun că am livrat şi de partea cealaltă câteva figuri mai mult sau mai puţin plauzibile. Şi Marius Oprea a fost bursier şi Liviu Voinea a fost un foarte activ bursier, deci nu s-ar putea spune că n-am nutrit decât o parte a spectrului politic. Fiecare a ales după ce a plecat de aici ce a vrut, eu nu practic nicio îndoctrinare. Am acum bursieri care sunt colaboratori constanţi la site-ul „criticatac.ro”.
De stânga.
Sigur, şi care se aşteptau, poate, ca odată ce vin aici să treacă printr-un fel de instrucţie ideologică brutală şi care sunt miraţi, în sensul bun, că sunt liberi să creadă, să gândească şi să spună ce vor.
„Dilema” a fost scutită de asemenea interpretări?
Nici vorbă. Când a a apărut Dilema în 1993 s-a spus că suntem ai lui Iliescu şi suntem inventaţi ca să-i dăm ”la cap” Revistei „22”, aceasta a fost prima reacţie. După aceea, mă rog, s-au mai lămurit lucrurile. În ultimii ani a fost ideea că suntem ai mogulului, nu? Suntem oamenii lui Patriciu. Patriciu, trebuie să spun asta, nu s-a amestecat niciodată, nu am simţit niciodată că trebuie să executăm figuri impuse, absolut niciodată! Deci si asta este o legendă facilă. Eh acum nu mai suntem al mogulul Patriciu, suntem ca şi voi la mogulul Burci.
Cunoaşteţi vreun român potent financiar care să susţină o gazetă, dar să fie total lipsit total de vreun interes?
Nu cred.
Deci nu există speranţe.
Optimist spus, nu.
La început a fost “Dilema”, acum e “Dilema veche”. Cum a fost trecerea?
Păi a fost o neînţelegere cu Fundaţia Culturală Română, respectiv cu Augustin Buzura care, trebuie să spun, a avut meritul de a fi iniţiat proiectul “Dilema” -. Ideea a fost a lui şi nu înţeleg să-i retrag acest merit. A spus hai să facem o revistă de cultură, după care el, care este o natură mai puţin ofensivă, am simţit că are difcultăţi când în “Dilema” apăreau şi lucruri care erau antiguvernamentale şi tot încerca, discret, să spună: ”Faceţi şi voi mai multă cultură, nu vă mai băgaţi în aşa ceva”. Bun, dar a funcţionat, numai că la un moment dat, Fundaţia s-a transformat în Institut Cultural, iar Instututul a devenit subordonat Preşedinţiei . Şi nouă ni s-a părut în acel moment că această schimbare a patronului ar putea să ne contamineze. Deveneam de fapt un organ al unei instituţii prezidenţiale. Şi în mod absolute cordial, l-am rugat pe domnul Buzura să ne lase să plecăm. Dintr-un motiv sau altul, el s-a încăpăţânat, a spus că nu ne dă drumul, el e posesorul mărcii “Dilema”, aşa că a trebuit să schimbăm titlul gazetei ca să putem să rămânem pe picioare. Aşa a apărut “Dilema veche”. N-a fost uşor pentru că la început aveam promisiunea cuiva că ne va prelua, ăla s-a răzgândit, după aceea ne-a salvat Dinescu.
Ne puteţi spune cine era acel personaj?
Da, a fost o propunere din partea domnului Sorin Marin, cel care ulterior a făcut fundaţia ”Anonimul”.Şi am rămas în aer, că plecaserăm de la Institut şi nu eram nicăieri. Şi Dinescu în stilul lui jovial: “Vă iau eu că am eu o fundaţie”. Şi am fost salvaţi în momentul acela de acestă promtitudine amicală a lui Dinescu care nu ştia cu ce se încarcă, care ne-a produs câteva momente pitoreşti: se întâmpla să nu aibă lichidităţi pentru hârtie sau salarii sau nu ştiu ce şi mai veneau şi în natură. ”Am o damigeană de vin, am nişte piept de gâscă extraordinar”. Bun, dar fapt e că ne-a salvat, numai că la un moment dat, fără să ne spună, a vândut” Dilema” domnului Patriciu. Aici am fost puţin contrariat pentru că el nu cumpărase “Dilema”. Ideea că vinzi ceva pe care l-ai luat gratis, deşi luându-l l-ai salvat, mi s-a părut ciudată. Aşa ne-am trezit noi în trustul “Adevărul”. Peste noapte.
Nu aţi discutat atunci cu Mircea Dinescu?
Ba da, i-am făcut acest reproş dar mi-a zis: ”Hai bre nu te patetiaza” . Cunoşteţi genul acesta de limbaj. Dinescu are o digestie extrem de eficientă, dizolvă tot, ”Hai domnule să nu o luăm nici aşa…”.
Viitorul “Dilemei” cum îl vedeţi? Luminos?
Suntem crispaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu