Miturile în istorie şi nevoia poporului de eroi. Vlad Ţepeş, tiranul transformat în justiţiar

Domnitor al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş rămâne, dincolo de asocierea cu mitul modern al lui Dracula, o figură emblematică pentru severitate şi simţ al justiţiei. În epocă, contemporanii domnitorului nu l-au văzut cu aceiaşi ochi buni şi l-au acuzat de o domnie tiranică şi autoritară. Istoricii moderni recunosc, însă, nevoia poporului de eroi.

Despre Vlad Ţepeş (1431 - 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună până la omor.

Este celebru episodul unei cupe de aur, lăsată la vedere în piaţa centrală din Târgovişte. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit-o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş.

De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a-i pedepsi i-a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Târgovişte, la un ospăţ. După ce au mâncat şi au băut, domnitorul i-ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.

Vlad Ţepeş, un tiran

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.

„Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atât de istorici cât şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, când în România s-a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i-a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476“, ne-a spus Mariana Gheorghe, istoric ploieştean.
Domnitor în trei rânduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători
Istoricul Mariana Gheorghe crede că românii nu au mai multe mituri decât alte naţiuni, iar izvorul unor „minciuni“, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, când a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

„Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile până la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim „mitul în istorie“. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat.

Eroii şi-i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria României, sunt multe sau mai puţine mituri decât în istoria altor popoare. Până la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să îl reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să-i recunoaştem partea bună şi partea rea“, crede Mariana Gheorghe.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

„Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decât unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem“, ne-a mai spus Mariana Gheorghe.

16 februarie 1968. Controversele ultimei reorganizări administrativ-teritoriale

„Am primit ordin de sus, de la judeţ.“ Această expresie fără ascunzişuri lingvistice descrie exact felul în care românii s-au raportat, fie că au trăit în comunism sau capitalism, la structura în care a fost împărţită ţara timp de 45 de ani. adevarul.ro vă arată cum s-a făcut, la 16 februarie 1968, reorganizarea administrativ-teritorială a României şi ce presupune noul proiect, aflat astăzi pe masa Guvernului.
6 februarie 1968. Marea Adunare Naţională adoptă „Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România“, rămasă în vigoare, chiar dacă modificată de amendamente, până astăzi. Legea nr. 2/1968 a cunoscut aproximativ 200 de modificări, aproape toate după 1989. Reforma comunistă modifica precedentul mod de organizare ce avea ca sursă de inspiraţie unităţile administrativ-teritoriale existente pe teritoriul URSS: regiuni şi raioane. În urma revenirii la organizarea tradiţională, România cuprindea 39 de judeţe, 2.706 comune, 47 de municipii şi 189 oraşe.
Distanţarea de URSS
„Reorganizarea administrativ-teritorială din 1968 se înscrie şi în logica distanţării de Uniunea Sovietică, servind totodată scopurilor naţionaliste ale regimului de la Bucureşti. Însă dincolo de aceste considerente, putem identifica un substrat politic, şi anume înlocuirea celor numiţi în funcţii în timpul perioadei dejiste, aspect definitoriu pentru primii ani ai regimului Ceauşescu“, susţine Florin S. Soare, doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi cercetător al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

„În organizarea judeţelor şi municipiilor s-a ţinut seama de condiţiile economice, social-politice şi geografice existente, de componenta naţională a populaţiei şi legăturile culturale tradiţionale, precum şi de perspectivele de dezvoltare ale diferitelor zone şi localităţi potrivit prevederilor planului cincinal şi propunerilor cu privire la dezvoltarea economică şi social-culturală a ţării în perioada 1971-1980.“
Propunerile Comisiei Centrale de Partid şi de Stat cu privire la organizarea judeţelor şi municipiilor

Acesta arată, într-un articol postat pe site-ul institutului, că documentul care a stat la baza redefinirii teritoriale, intitulat „Principiile de bază ale îmbunătăţirii organizării administrativ teritoriale a României şi sistematizării localităţilor rurale“, a fost adoptat în cadrul Plenari CC al PCR din 14 ianuarie 1968. Proiectul, având ca principală caracteristică centralizarea puterii, presupunea, printre altele, apropierea conducerii centrale de unităţile administrativ-teritoriale de bază, întărirea comunelor ca unităţi administrative puternice sau stimularea participării maselor la activitatea de stat şi obştească.

„În localităţile în care, alături de români, trăiesc naţiuni conlocuitoare, se va asigura folosirea limbii materne a acestora în administraţia de stat, în şcoli, în instituţii de cultură, deplina posibilitate pentru toţi oamenii muncii de a beneficia de drepturile cetăţeneşti pentru afirmarea nestingherită a personalităţii şi aptitudinilor tuturor cetăţenilor, îndiferent de naţionalitate, în slujba dezvoltării patriei noastre“
Propunerile Comisiei Centrale de Partid şi de Stat cu privire la organizarea judeţelor şi municipiilor
„România fiind singura ţară din fostul bloc sovietic care, după prăbuşirea regimului comunist, nu a cunoscut o reformă administrativă menită să corecteze o serie de disfuncţionalităţi apărute sau să actualizeze anumite realităţi“, arată cercetătorul Florin S. Soare.

16 februarie 2013. Astăzi, clasa politică dezbate un nou proiect de reformă administrativ-teritorială, prin care România urmează să fie divizată în opt regiuni de dezvoltare. Aceasta este una din marile provocări politice ale anului 2013.

În perioada postdecembristă recentă, despre regionalizare s-a vorbit, mai întâi, în 2011, în timpul controversatei guvernări Boc. Atunci proiectul a eşuat din cauza opoziţiei ferme a UDMR, formaţiune ce închega coaliţia de guvernare.

Acum, prin majoritatea covârşitoare pe care o au în Parlament, liderii USL susţin că regionalizarea va deveni realitate în a doua jumătate a acestui an şi că. prin intermediul ei. se va produce o descentralizare reală. Mai exact, între Guvern şi Consiliile Judeţene se va interpune al treilea nivel de guvernare în România – guvernarea regională. Noua formă administrativă vizează fluidizarea procesului birocratic şi posibilitatea directă de a atrage fonduri europene.

Dispar baronii locali?
Regiunea va fi condusă de un preşedinte ales prin vot direct de cetăţeni. Acest lucru nu se va întâmpla însă din 2013 sau 2014, când proiectul ar putea deveni lege. Într-o primă fază, intermediară, preşedintele Consiliului Regional va fi ales de consilierii judeţeni şi locali. Din 2016, când sunt programate viitoarele alegeri locale, preşedintele Regiunii, va fi ales însă prin vot direct de cetăţeni. Până la alegerea directă a preşedintelui Regiunii, actualii şefi de judeţe vor îndeplini funcţia de vicepreşedinţi.
Pentru a nu trezi orgoliile actualilor lideri locali, care nu par a se desprinde uşor de eticheta de „căpitan de judeţ“, proiectul USL de regionalizare nu prevede existenţa unei singure capitale regionale. În schimb, oraşele importante vor purta denumirea de centru economic, centru politico-administrativ, centru universitar şi centru cultural.

Primii paşi pentru regionalizarea ţării constau în modificarea Constituţiei şi punerea în dezbaterea publică a proiectului de regionalizare. Dacă referendumul pentru revizuirea Constituţiei se va finaliza pozitiv, în a doua jumătate a anului se va declanşa procesul regionalizării administrative.

Fabuloasa poveste a regelui bănăţean din Insula Timor

Andreas Gebhardt s-a născut la 23 iulie 1884, în satul Săcălaz, localitate aflată la şapte kilometri de Timişoara, şi a ajuns suveran, timp de doi ani, pe o insulă aflată la celălalt capăt al lumii. Aceasta este povestea venită din alte timpuri a unui aventurier care l-ar fi făcut invidios până şi pe Jules Verne.

Odiseea regelui Timorului a fost dusă din România de către şvabii care au emigrat din Săcălazul cândva eminamente nemţesc. Iar incredibila poveste de la începutul secolului trecut, cu peripeţii de pomină, călătorii peste continente, rebeliuni şi războaie mondiale, a fost scoasă la iveală de Horst Fassel şi Josef Schmidt, doi cercetători din München care au scris în 1986 un veritabil „abecedar“ despre personalităţile din Banatul de altădată, după relatări şi poveşti ale localnicilor. Gebhardt mai apare şi în „Lexiconul biografic al germanilor bănăţeni“, scris de Anton Peter Petri, în 1992.
Înainte de toate, însă, prima poveste a fost scrisă de Henrich Lauer, într-o carte care se află în arhivele Episcopiei Romano-Catolice din Timişoara. „Andreas Gebhardt a plecat ca un vagabond în străinătate şi s-a întors în patria sa ca un rege încoronat. Alţi tineri din familii numeroase, care-şi încercaseră până atunci norocul în străinătate, se întorseseră în ţară ca şi croitori, tâmplari sau pantofari. Alţii, mai norocoşi, reuşiseră chiar să devină profesori sau preoţi, dar niciunul nu mai izbutise până atunci să revină ca rege“, scrie Henrich Lauer, în volumul „Cu soarele în faţă − Bănăţenii care călătoresc şi descoperă lumea“.

„Vorbim engleză, franceză şi italiană“

Cei care au descoperit peripeţiile lui Gebhardt n-au reuşit să obţină foarte multe detalii despre incredibila sa viaţă. Traseul i-a fost însă reconstituit până la un moment dat. Viitorul rege Andreas a manifestat încă din copilăria petrecută la Săcălaz, sat locuit de saşi din Banatul pe atunci austro-ungar, o fascinaţie pentru aventuri. Îi plăcea foarte mult să citească, lucru prin care se şi deosebea de ceilalţi colegi de şcoală. Era mare amator mai ales de jurnale de călătorie. Şi-a urmat pasiunea şi atunci când s-a angajat ca ucenic la magazinul de textile Blauer Stern (Steaua Albastră) din Timişoara. Faptul că era mereu cu ochii în cărţi nu prea l-a încântat pe proprietarul magazinului, dar acesta a apreciat totuşi înclinaţia ucenicului său pentru limbi străine. Datorită tânărului, patronul a scris cu mândrie pe tăbliţa de la intrare: „Vorbim engleză, franceză şi italiană“.

Andreas nu era însă interesat să înveţe limbi străine pentru a atrage clienţi, el avea alte visuri. Iar într-o zi, în anul 1908, pur şi simplu nu a mai apărut la serviciu...
Zilele au devenit săptămâni, luni şi ani, fără ca familia sau prietenii să mai ştie ceva de Andreas. Totul până când, într-o zi a anului 1913, primăria din Săcălaz a primit o înştiinţare prin poştă, de la Curtea Supremă din Olanda, în care se arăta că Andreas Gebhardt era condamnat la moarte pentru fapte de rebeliune comise în Insula Timorului! Regatul Olandei cerea o confirmare că răsculatul capturat provenea din satul bănăţean. Până şi autorităţile de la Budapesta şi Viena au fost informate de faptele cetăţeanului din Imperiul Austro-Ungar.

Fochist, pirat, suveran

Între aceste două veşti care au tulburat puţin viaţa liniştitei comunităţi germane din apropierea Timişoarei se ascundeau însă talazurile unui destin incredibil. Andreas Gebhardt a plecat din Timişoara în 1908 şi, cu banii pe care îi avea, a ajuns până în Marea Britanie, de unde va fi privit lung către Lumea Nouă. America îl fascina. Pentru că nu avea suficienţi bani, s-a angajat fochist pe un vapor. Aşa a reuşit să traverseze Atlanticul şi a ajuns în Canada. N-a stat mult nici acolo, continuându-şi repede aventura către Statele Unite ale Americii.

Nu ştim exact cu ce s-a ocupat Andreas în SUA, cert este însă că dorul de ducă l-a cuprins iar repede. În portul Philadephia se împrieteneşte cu un alt aventurier, al cărui nume nu-l ştim însă, şi împreună cu acesta reuşeşte, în 1910, să fure un vas. Povestea e halucinantă, dar este consemnată în actele vremii, atât de autorităţile americane, cât şi de cele olandeze. Odată ieşiţi în larg, răsculaţii pornesc spre Oceanul Indian, cu Andreas în rolul căpitanului. Cele mai multe insule din zona Indoneziei erau deja, la acea oră, colonizate de olandezi, britanici sau portughezi. Peste câteva luni, pe una din ele, în partea olandeză a Timorului, ajunge şi bănăţeanul din Săcălaz.

Andreas se împrieteneşte repede cu băştinaşii, cărora le oferă ajutorul în lupta împotriva coloniştilor olandezi. Face cunoştinţă cu şeful tribului şi cu fiica acestuia. Urmează o poveste de dragoste care se încheie cu o căsătorie, iar în 1911 Andreas Gebhardt devine rege al Timorului.
„Un rege nu slujeşte alt rege“

Vestea că un alb, un european, a devenit căpetenia triburilor din Timor a produs stupefacţie peste mări şi ţări. Însăşi Wilhelmina Helena Pauline Marie, regina Olandei în perioada 1890-1948, a cerut să-l întâlnească pe acest monarh neobişnuit şi deloc uşor de prins. După mai multe conflicte cu forţele armate olandeze, Gebhardt este, până la urmă, arestat în 1913 şi dus în Olanda, unde e judecat în regim de urgenţă, acuzat de rebeliune şi condamnat la moarte.
Până la urmă, bănăţeanului i-a surâs norocul. Regina Wilhelmina îl graţiază, iar Andreas se întoarce acasă acasă, la Săcălaz. Nu stă însă prea mult timp în Banat, pentru că situaţia se tensionează în Europa, Primul Război Mondial stă să izbucnească şi şvabul e chemat în armata austro-ungară. Eroul epopeei noastre
n-avea însă chef să moară pentru cauze care nu-l interesau, profită de înrolare pentru a pleca din nou de acasă, dar dezertează, şi autorităţile îi pierd urma. Ajunge în Elveţia, apoi în Franţa, de unde în 1915 pleacă iar în America de Nord.

Din Cuba vin ultimele veşti de la el, unde la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea trimite acasă, la Comandamentul Militar din Timişoara, dar şi împăratului Franz Iosef, al deja defunctului Imperiu al Austro-Ungariei, o scrisoare cu un mesaj de-a dreptul memorabil: „Un rege nu slujeşte alt rege“!



Nu se ştie nimic despre familia suveranului din Săcălaz

Ultimii membri ai familiei Gebhardt din Săcălaz au sfârşit prin a fi deportaţi în Bărăgan, de regimul comunist, în anul 1951. Nici de ei nu s-a mai auzit nimic.

Biserica romano-catolică din comună a fost înălţată cu peste un secol înainte naşterea lui Andreas Gebhardt.
De biserică mai are grijă acum doar tanti Ana, o catolică unguroaică.
„Preotul din Mehala (n.r. – cartier din Timişoara) mai vine să ţină slujbe o dată la două săptămâni. Am rămas vreo 20 de catolici în comună şi, din păcate, biserica se degradează“, spune femeia care are cheia bisericii unde în 1884 a fost botezat micuţul Andreas Gebhardt, viitorul rege din Timor.

Înainte de Al Doilea Război Mondial, la Săcălaz trăiau aproximativ 4.000 de etnici germani. Mişcările demografice care au avut loc în România au făcut ca satul bănăţean să fie invadat de familii de români ardeleni şi moldoveni. Majoritatea şvabilor au ales să emigreze în Germania până în 1989, iar restul – după Revoluţie. Astăzi mai sunt în Săcălaz cel mult zece nemţi.

Primarul din Săcălaz e interesat de români

Povestea lui Andreas Gebhardt este tratată pe scurt şi de publiciştii Gheorghe Blejuşcă şi Ştefan Tomoioagă, care au întocmit monografia Săcălazului. „Am scris doar câteva rânduri, pentru că, din păcate, nu am găsit prea multe informaţii. Ştim că s-a născut la Săcălaz, că a fugit în America, de unde a furat un vapor, iar apoi a ajuns în Timor. După luptele cu armata olandeză, a devenit regele Timorului.
Ne-au mai ajutat cu ceva date nemţii care sunt plecaţi de aici în Germania. Din păcate, nu au mai rămas nemţi în sat care să povestească despre asta. Au plecat toţi“, ne-a declarat Blejuşcă.

În ceea ce priveşte oficialităţile locale care conduc acum Săcălazul, nu există nicio şansă ca Andreas Gebhardt să fie reabilitat, iar satul să profite de pe urma lui, aşa cum ar face orice administraţie dintr-o localitate occidentală, măcar de dragul turismului, dacă nu şi pentru trecutul şi identitatea comunei
În fosta reşedinţă regală au stat şi 20 de oameni

Andreas Gebhardt a locuit pe strada a VI-a, la casa cu numărul 510. Vechea clădire mai există şi astăzi, fiind locuită de familia Neamţu.
„M-am mutat aici în urmă cu 25 de ani. Casa mea părintească a fost cea de vizavi. Nu ştiu absolut nimic despre regele care a stat în casa asta. Acum câţiva ani au venit nişte nemţi şi au început să pozeze casa. Am rămas mirat şi atunci am auzit că aici ar fi locuit Andreas. Anul trecut a mai fost cineva de la Foaia Săcălazului să facă poze“, ne-a spus Florea Neamţu, actualul proprietar al casei.

Bărbatul afirmă că faţada casei este chiar cea originală, de acum aproape 200 de ani, însă în interior a făcut lucrări de modernizare. „Înaintea mea au stat nişte moldoveni. Era vai de capul lor. Locuiau şi 20 de persoane în casă“, se scutură Neamţu, care a lucrat la tipografia din Timişoara între 1969 şi1999, când a ieşit la pensie.

Întrebat dacă ar fi de acord ca pe casa lui să fie montată o plăcuţă care să arate că acolo a stat regele Timorului, Florea Neamţu s-a arătat entuziasmat de idee. „Cum să nu! Să facă şi un mic monument în faţa casei! Dacă nu vor cei de la primărie, spuneţi-le nemţilor că le dau eu voie. Să vină să pună o placă comemorativă. Cred că ar fi frumos“, ne-a mărturisit actualul proprietar.

În rest, în România anului 2013, la Săcălaz, nimic nu aminteşte că acolo s-a născut şi a locuit cel care, acum mai bine de 100 de ani, devenea rege pe o insulă din Oceanul Indian. ; Casa familiei de şvabi Gebhardt, din localitatea bănăţeană Săcălaz, e locuită acum de familia de români Neamţu
Timor şi revolta de pe Bounty

Timor este o insulă care are o suprafaţă de 33.850 de kilometri pătraţi, fiind cea mai mare din arhipelagul Sondele Mici din estul Arhipelagului Indonezian. Insula este situată în Marea Timor, din Oceanul Indian. La est, la câteva sute de kilometri, se află insula Flores, iar la nord-vest, la circa 600 de kilometri, insula Sulawesi (denumire veche – Celebes). Timor se situează la 1.100 de kilometri vest de Noua Guinee.

Din punct de vedere politic, insula este împărţită între două state, Timorul de Vest (Timor Barat), care are o suprafaţă de 19.000 de kilometri pătraţi, cu două milioane de locuitori, şi aparţine de provincia Nusa Tenggara Timur (Indonezia), şi Republica Democrată Timorul de Est, cu o suprafaţă de 15.007 kilometri pătraţi şi o populaţie de aproximativ un milion de locuitori, având capitala la Dili.

Insula a fost împărţită politic între olandezi şi portughezi, în 1859. Timorul de Vest a fost numit şi Timorul Olandez, după care a devenit Timorul Indonezian. Timorul de Est a fost colonie portugheză până în 1975.

Insula este locuită de indigeni melanezieni. În trecut exporta lemn de santal, sclavi, miere şi ceară. În 1789, acolo au ajuns supravieţuitorii celebrei revolte de pe nava Bounty.

Gestul regal care a scandalizat Europa. Regina Maria şi amintirile iubirilor ei, adăpostite la Balcic

Cea mai controversată figură feminină a Casei Regale din România, Regina Maria, şi-a legat numele pe vecie de Dobrogea. Englezoaica veşnic îndrăgostită a scandalizat familiile regale prin aventurile ei, ca prinţesa Diana.

Locul de suflet al Reginei Maria era la Balcic, pe malul înalt al Mării Negre, într-un castel unde îşi stabilise reşedinţa.

Aici, în micuţa capelă Stella Maris pe care o construise la „Cuibul liniştit“, şi-a dorit Regina Maria ca inima ei să îşi găsească odihna veşnică, însă zbuciumul care i-a caracterizat viaţa sentimentală îi marchează şi posteritatea.

Trupul i-a fost înmormântat la Curtea de Argeş alături de Regele Ferdinand, dar inima a fost dusă - după cedarea Cadrilaterului din 1940 - la Bran, apoi la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti.

Prinţesa a ales o ţară barbară

Principesa Maria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park - Anglia. A fost fiica Principelui Alfred al Mării Britanii şi Irlandei, principe de Saxa-Coburg-Gotha, duce de Edinburgh şi a marii ducese Maria Alexandrovna a Rusiei.

Maria era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Deşi fusese curtată de Winston Churchill şi de marele duce George al Rusiei, Principesa Maria s-a căsătorit, la 10 ianuarie 1893, cu Principele Ferdinand, nepotul domnitorului Carol I - regele unei „ţări barbare“. Nobila englezoaică a făcut în epocă o puternică impresie.
Casa Regală din România o descrie: „Inteligentă, de o extraordinară frumuseţe, plină de curaj şi de determinare, Regina Maria a fost cel mai eficace ambasador al României, în timpul şi după Primul Război Mondial. Rămâne legendară vizita Sa în Statele Unite ale Americii, în octombrie-decembrie 1926, când a fost întâmpinată peste tot de oficialităţi şi de mulţimi entuziaste.

În timpul Primului Război Mondial, a fost o prezenţă activă pe front, încurajând răniţii şi soldaţii, care au sfârşit prin a o numi «Mamă Regină». Regina Maria a fost scriitoare, pictoriţă talentată şi protectoare a artiştilor. A fost membră a Academiei de Belle-Arte din Paris. Castelul de la Bran şi casa de la Balcic păstrează semnele bunului sau gust“.

Ce nu poate spune Casa Regală istorisesc cronicarii vremii. Regina Maria a avut 6 copii (Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea), dar nu toţi ar fi urmaşii regelui Ferdinand. Iubirile reginei erau cunoscute şi tolerate de rege.

La sfârşitul anilor 1800, Maria - care era alintată Missy şi era deja mamă a doi copii - se îndrăgosteşte de un tânăr şi chipeş ofiţer, Zizi Cantacuzino. Curţile regale europene au luat foc când Maria, pe atunci principesă, a petrecut un sejur la Constanţa, pe un vas ancorat în largul mării, pe care se afla şi ofiţerul Cantacuzino.

Pasiunea pentru Zizi a făcut-o pe alteţă să nu mai ţină cont de nimic. La plecare din Constanţa pe vapor, principesa Maria şi-a luat rămas bun de la oficiali la braţul ofiţerului. La auzul veştii că Maria este însărcinată, Regele Carol însuşi a intervenit pentru stoparea relaţiei cu Zizi Cantacuzino. Ofiţerul a fost exilat, iar principesa - trimisă la părinţii săi, la Coburg, unde a dat naştere celui de-al treilea copil.

Iar cuceririle Mariei au continuat: William Waldorf Astor, moştenitorul unei bogate şi celebre familii americane; Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului cu acelaşi nume; apoi canadianul Joe Boyle, aventurierul devenit om de afaceri.
Construcţia castelului de la Balcic a început în 1924, la 10 ani după încoronarea Regelui Ferdinand. Spre sfârşitul vieţii, alteţa s-a retras cu amintirile ei pe domeniul de la Balcic. La 18 iulie 1938, Regina Maria s-a stins la Castelul Pelişor din Sinaia.

Istoricul Diana Mandache scrie pe blogul său de pe adevarul.ro despre bijuteriile favorite ale Reginei Maria
Colierul Cartier şi safirul au fost purtate de Regina Maria la ceremonialul încoronării, devenind din acel moment bijuteriile sale favorite. Valoarea lor artistică este întregită de cea istorică, ambele piese fiind purtate într-un important ceremonial regal european al secolului XX.

Mari poveşti de iubire: secretul dintre regele „Playboy” Carol al II-lea şi „Păsărica”, ispita prinţului Mihail Cantacuzino şi amorul care l-a mistuit pe Nichita Stănescu

Regele Carol al II-lea şi Zizi Lambrinov, perechea a cărei poveste de dragoste a zguduit România la nivel politic şi diplomatic, rămânând în istorie ca una dintre cele mai controversate relaţii pe care le-a avut fiul regelui Carol I. În această poveste, personajul principal este principele Carol al II-lea, un om controversat, cu calităţi, dar şi cu mari defecte. Unul dintre defectele sale era „femeia“, în contemporan ajungând să fie poreclit „Regele Playboy“. Deşi marea dragoste a Regelui a fost Elena Lupescu, până la ea, Carol al II-lea a fost îndrăgostit de Zizi Lambrino, dar şi de prietena ei, pe care o alinta ”Păsărica”.

Gabriel Bathory şi văduva din casa Movert: Una dintre cele mai răsunătoare iubiri ale istoriei a fost trăită de principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, care a cucerit, în 1610, Sibiul. Pentru a controla Transilvania, principele spunea că trebuie să ai în buzunar cheile vechiului Heramnnstadt. Oraşul a fost ars, şi foarte mulţi dintre locuitorii săi au fost arestaţi. Printre cei care au ajuns în spatele gratiilor s-a numărat şi un patrician, care a murit, însă, în închisoare. Văduva bărbatului, o femeie despre care se ştie că era foarte frumoasă, i-ar fi cucerit inima principelui. Curtată insistent de Gabriel Bathory, tânăra i-a refuzat avansurile, preferând să se sinucidă.
Prinţesa Maria Cantacuzino şi prinţul Mihail Cantacuzino: iubire şi trădare. Una dintre cele mai spumoase apariţii în lumea mondenă a începutului secolului al XX-lea a fost Maria Cantacuzino, considerată ca fiind cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. Înscrierile istorice atestă faptul că aceasta a fost o bună prietenă a Reginei Maria. Prinţesa s-a iubit cu prinţul Mihail Cantacuzino, primul ei soţ, cu care se căsătoreşte la vârsta de 18 ani, dar se desparte de prinţ în urma unui scandal amoros. Prinţul a fost prins în acelaşi pat cu sora Mariei, Nellie, fapt care o determină pe prinţesă să ceară divorţul. Însă, de dragul copiilor, aceasta decide să rămână alături de Mihail, care într-un final moare într-un accident de maşină.

Prima iubită a lui Beethoven a murit la Timişoara. Compozitorul a fost fascinat de frumoasa femeie cu părul blond şi ochi albaştri. Luciana Ianculescu şi-a dedicat patru ani şi jumătate din viaţă şi a studiat peste 80 de surse, a străbătut Austria, Germania şi Ungaria pentru a aduce la iveală emoţionanta poveste a Jeanettei von Grath, prima iubită a lui Beethoven.

Cu cine s-a iubit Mihai Viteazul la Alba Iulia, în timp ce era şi căsătorit: Mihai Viteazul, voievodul care a reuşit prima Unire a Ţărilor Române, în anul 1599, a trăit o intensă poveste de dragoste în perioada cât a stat la Alba Iulia. Deşi era căsătorit, Mihai Viteazul s-a îndrăgostit de una din fiicele logofătului Ioan Norocea, Velica. Incredibila poveste de dragoste dintre cei doi v-o spunem AICI.

Povestea tragicului triunghi amoros din istoria literaturii române: Şt. O.Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel. Printre numele cu rezonanţă în istoria literaturii române se numără şi cel al gălăţencei Natalia Negru. O rezonanţă aparte datorată nu numai operei scriitoarei, ci şi celor două tragice iubiri pe care le-a inspirat. Din dragoste pentru poeta Natalia Negru, au murit doi mari poeţi români: Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel. O tragedie provocată de o femeie. Socialistul Lassalle a fost ucis de Ion Racoviţă, în duel. Ioan Racoviţă, în vârstă de 14 ani, a pus ochii pe frumoasa bavareză Elena von Donniges. Băiatul i-a căzut cu tronc tinerei de 20 de ani, iar cei doi au început să trăiască o frumoasă poveste de dragoste. Elena s-a amorezat, însă, de ziaristul Ferdinand Lassalle, fapt care l-a determinat pe Racoviţă să-şi provoace adversarul la duel
Marele iubiri care l-au inspirat pe Nichita Stănescu: Magdalena, Doina, Gabriela şi Dora. Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale
Dăscăliţa lui Octavian Goga, dragoste interzisă pe meleagurile maramureşene. Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste, cu un final nefericit însă, s-a petrecut pe meleagurile maramureşene. Protagoniştii idilei au fost o dăscăliţă, de o frumuseţe rară, şi unul dintre poeţi de frunte a României, Octavian Goga
Marile iubiri ale lui Ioan Slavici. Despre viaţa şi activitatea marelui scriitor Ioan Slavici s-au spus multe, însă despre iubirile din viaţa lui nu au prea vorbit mulţi. Spre deosebire de prietenul lui, Mihai Eminescu, care a iubit în taină femei căsătorite, Slavici a avut două neveste.

Reclame vechi 1900 +

"M-am măritat cu el fiindcă-mi plăcea cum mi-o dădea la pat", se confesa dăunăzi o jurnalistă de modă publicului ei restrâns de adolescente nedumerite într-ale capcanelor vieţii. Aşa se numesc mai nou piţipoancele astea care-şi dau cu părerea despre modă şi-ţi vorbesc de sus despre pantofi, de parcă i-ar fi creat chiar ele, dar fără să aibă nici studii de jurnalism, nici de design vestimentar, nici măcar n-au trecut printr-o amărâtă de Şcoală de Arte. Dar, mă rog, e la modă şi să fii scriitor în ziua de azi, deci cumva se încadrează în tendinţe. De-aici până la a jongla cu tupeu cu sfaturile pentru măritate, casnice, gospodine, negospodine, carieriste sau burlăciţe, sau doar pentru rapandule, nu e decât un pas. Pe toate le ştiu jurnalistele de/la modă. Sunt precum cameleonii, azi sunt măritate bine mersi, cu bărbat la care visau de când aveau 5 ani, mâine, dintr-o dată, vin şi-ţi servesc pe o tipsie de aur 7 aventuri erotice, iar poimâine te aburesc cum să scapi de bărbat-tu în 5 paşi. Pentru totdeauna. Şi te vindeci numaidecât sărind în braţele primului, dacă vrei să fii şi tu fată la modă şi n-ai timp de pierdut, moda trece/vine, tinereţea se duce şi ea repede, aşa că trebuie să guşti cât poţi de mult din orgasmele destinului.

În viaţa reală, gagicile astea se numesc bitchy girls, adică un fel de scorpii care ar vrea să îngenuncheze pe toată lumea cu ideile lor revoluţionare şi cu cultura lor erotică, blocată pe undeva pe la Belle de Jour (prostituata de lux din Londra, nu cea din Franţa). Sunt acele femei cu aşteptări deosebit de mari care sfârşesc de fiecare dată părăsite când le e aroganţa mai mare, şi ca să se răzbune mai trag un articol cu perdaf, ca să-şi revină.

Elucubraţiile lor sunt pline de dume ca de pildă fraza de mai sus: "M-am măritat cu el fiindcă-mi plăcea cum mi-o dădea la pat", acesta fiind unul dintre cele zece motive pentru care ar trebui să se căsătorească o femeie (asta dacă stai să le crezi). Sigur, nu am nici o problemă cu ce se întâmplă în patul nimănui, dar nu-mi pot imagina cum arată femeia care foloseşte atât de golăneşte expresia "mi-o dă la pat". Cred că rar o foloseşte şi un bărbat bine ameţit. Sigur nu e preocupată de problemele Marthei Stewart şi nici n-o putem suspecta de graţie feminină, drept pentru care armăsarul ei nu poate fi decât un gherţoi cu muşchi şi minte puţină, ce nu are alt scop în viaţă decât să tragă de fiare ca să "dea cât mai bine în bărci" pe madam jurnalistă de/la modă, un fel de "si luptă, si dă-i, si luptă, si dă-i, coane Fănică", o bătălie aprigă cu pernele şi cearşafurile şi întregul pat în care se lăfăie cuceritoarea noastră, terminată între un aaah şi hmmmm, cu mâna stângă pe clitoris şi cu cea dreaptă pe lista cu cele zece motive pentru care s-ar căsători cu bidiviul ei, şi gata să-l taie pe al 4-lea sau al 5-lea (motiv) de pe listă, fericită că s-a încadrat în profilul psihologic al bărbatului visat şi că drumul ei spre altar devine o realitate. Uite ce-a păţit Burlacul nr 3 dacă n-a fost cuminte şi n-a dat bine pe listele disperatelor...

Sunt sigură că cititorii de Playboy (femei şi bărbaţi) ar râde în hohote dacă ar da peste astfel de fete organizate, cu liste pe căprării şi secrete smulse din tivul inexistent al minijupelor lor, aşa cum sunt sigură că sexul cu parteneri care au un nivel de inteligenţă scăzut nu poate fi altceva decât sport extrem (în cel mai bun caz), sau o mozoleală animalică, fără căpătâi, fără jocul seducţiei şi flirtul necesar, ce să mai vorbim de preludiu. Se cere un anumit număr de neuroni (în orice caz mai mult de zece) ca să participi la joaca de-a sexul şi de-a dragostea. Pentru că totul e o joacă la început, până te trezeşti că devine ceva serios.

De regulă, cele mai rezistente relaţii au început cu o înţelegere tacită ca-n No Strings Attached (filmul cu Natalie Portman şi Ashton Kutcher) sau cu o complicitate seducătoare ca-n Dangerous Liaisons (varianta cu Michelle Pfeiffer, Glenn Close şi John Malkovich - nu cea pentru adolescenţi).

Oricum, ce vreau să spun este că viaţa nu e alcătuită din liste (sigur, ele sunt necesare atunci când mergi la cumpărături sau când vrei să-ţi inviţi rudele şi prietenii la nuntă), dar nu când îţi alegi partenerul de sex sau viitorul tată al copiilor tăi. Acolo nu mai funcţionează treaba, şi asta pentru că joaca asta a adulţilor nu are reguli stricte, iar oamenii nu sunt nişte roboţei teleghidaţi care să se comporte după cum răsuceşti cheiţa. Surprinzător sau nu, şi bărbaţii au nevoie să fie seduşi, să fie plăcut surprinşi de femeia dorită, dar în acelaşi timp ar fugi mâncând pământul dacă ar şti că se încadrează pe o listă sau că e luat drept trofeu.

preluare Playboy 26 iunie, 2012

VIAŢA LUI CEAUŞESCU Marele bal – reabilitarea lui Pătrăşcanu şi excluderea lui Drăghici

Dintre toţi condamnaţii politici în procesele staliniste, Ceauşescu i-a reabilitat public doar pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş. Suficient cât să scape de Alexandru Drăghici. Şi să-l scoată pe Gheorghiu-Dej din istoria partidului.
A doua jumătate a lunii aprilie 1968 a fost dedicată dezbaterilor legate de cazul Pătrăşcanu. Au început cu o şedinţă a Prezidiului Permanent, întinsă pe două zile. Spiritele justiţiare sunt încă din acest moment atât de aprinse încât Constantin Doncea propunea să dispară numele lui Gheorghiu-Dej din această ţară.

Apărarea lui Drăghici
Cu următorul pas statutar, şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR, s-au definitivat scenariul şi rolurile pentru plenara Comitetului Central şi şedinţelor din teritoriu. Ordinea de zi, anunţată de Ceauşescu, a restrâns temele la clarificarea situaţiei lui Pătrăşcanu, raportul privind cazul Foriş şi un referat despre militanţi din România care şi-au pierdut viaţa în URSS. Încercările de a-l aduce în discuţie pe Remus Koffler, adjunctul lui Foriş în conducerea PCdR, condamnat şi ucis în acelaşi fel cu Pătrăşcanu, au fost stopate imediat de secretarul general.
Primul la cuvânt a fost Drăghici, pregătit cu conspecte din rapoartele prezentate. „Eu aş întreba cum este acum?“, atacă el citând învinuirea adusă lui Gheorghiu-Dej că nu discuta problemele Ministerului de Interne în „organele colective “, rezolvându-le între patru ochi cu ministrul de resort. Încercând să se apere, a vrut să capteze bunăvoinţa lui Ion Gheorghe Maurer. I-a amintit premierului că el ordonase să fie bătut Belu Zilber, pentru a înceta cu „provocările“. Zilber vrusese să-l incrimineze, în anchetă, şi pe Maurer ca troţkist - moarte sigură pe-atunci!
Zarurile fuseseră însă aruncate şi lui Drăghici i-a fost dat, imediat, să constate pe pielea lui efectele disciplinei de partid. Ceauşescu a numit cazul Pătrăşcanu o „crimă monstruoasă“. Şi a încheiat cu concluzia că „abuzivul“ şi „limitatul“ Drăghici îşi făcuse de cap la Ministerul de Interne.


Patru zile de critică şi autocritică
Apoi, scăpat de griji, Ceauşescu s-a putut destinde în prezidiul Plenarei CC al PCR din 22 – 25 aprilie 1968. Valurile criticii şi autocriticii au curs spumegând şi de neoprit în direcţia ce le-o imprimase. Haita înalţilor activişti a tunat şi fulger împotriva lui Gheorghiu-Dej şi Drăghici patru zile, elogiindu-l implicit pe justiţiarul Ceauşescu.
S-a trecut, în final, la turneul acestui circ ambulant prin toată România, după modelul adunării activului de partid din Capitală, prezidată de Ceauşescu. Cazurile Pătrăşcanu şi Foriş, zice el, „îl acuză pe Al. Drăghici ca organizator şi înfăptuitor al acestor crime împotriva activului de partid şi de stat, îl acuză şi¬-l condamnă pe Gheorghiu¬-Dej care a iniţiat şi patronat aceste acţiuni“.
Baronii lui Gheorghiu-Dej, în frunte cu Maurer i-au ţinut isonul, în reşedinţele de judeţ. Cuvântările lor, publicate de oficiosul partidului, recompun schema lui Hruşciov din 1956. Aşa cum în URSS toate crimele fuseseră puse în cârca a doi oameni, Stalin şi Beria, doi erau şi vinovaţii din România - Dej şi Drăghici.
Pe ideea simplistă a „adversităţii“ şi ”„geloziei“ lui Dej faţă de „popularitatea“ lui Pătrăşcanu, s-a rescris istoria regimului Gheorghiu-Dej.


Derapaje de culise

Un singur derapaj s-a înregistrat în totul acestui spectacol de dezbatere colectivă. În organizaţia de bază a Facultăţii de medicină şi farmacie din Bucureşti s-a ridicat o studentă împotriva raportului primit de la centru. Era una dintre fetele adoptate de soţii Drăghici. „Tata a fost şi a rămas un om cinstit, l-a apărat ea; dacă admitem că ar fi vinovat, nu ar fi singurul aşa cum s-¬a afirmat aici şi se pune totul în seama lui“.
Spectacolul avea însă şi alte schelete-n culise. Numita comisie de partid condusă de veteranul Gheorghe Stoica şi-a continuat activităţile. În intervalul mai-octombrie 1968, l-a convocat de câteva ori pe Drăghici. S-a discutat cu el, ca de la om la om, despre un viitor loc de muncă, pensie şi altă casă. În paralel, acţionau şi alţi „factori“ de presiune. Lui Drăghici i se calculase o notă de 400 000 lei datorie faţă de Gospodăria partidului, în contul modernizării reşedinţei din Primăverii. Când i se vorbeşte însă ca unui „om pedepsit“, Drăghici ameninţă imediat cu punerea situaţiei sale în discuţia congresului.


Atenţi la revizionism
Într-o asemenea situaţie, comisia descoperise şi cazul asasinării unui anume Ibrahim Sefit din Sibiu, în 1954, din ordinul lui Drăghici, pentru jignire. Până la prescrierea acestei fapte mai erau 4-5 luni. Şi aici, ca şi-n cazul deviatorilor, Ceauşescu urmează sfatul lui Maurer de-a aştepta termenul de prescriere şi a acestui fapt. Şi a ascunde public asemenea fapte întru-cât „apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de chestiuni urâte“.
S-ar fi putut deschide, mai uşor şi mai cu efect, cazul doctorului Plăcinţeanu, iubitul Licăi Gheorghiu, arestat şi condamnat prin grija lui Drăghici, ca ginere nedorit de Gheorghiu-Dej. Ceauşescu şi sfetnicii săi, Maurer şi Emil Bodnăraş, apreciaseră, probabil, că asemenea istorii riscă să compromită prea mult partidul. Şi, poate, chiar să-i deranjeze pe chinezii sensibili la revizionism.

Disidenţă şi antisovietism
Drăghici a fost exclus din funcţii şi din partid, degradat şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. A fost pensionat, pe linie de stat, cu 7 000 de lei lunar. Ceauşescu nu se zgârcise cu fostul prieten după ce l-a anihilat. Pensionarul de lux din Primăverii n-a mai călcat în sediul puterii până-n 22 decembrie 1989, când a venit să se pună la dispoziţia noilor conducători ca duşman recunoscut al lui Ceauşescu.
În primăvara lui 1968, din ruinele memoriei lui Gheorghiu-Dej, s-a clădit legenda „patriotului luminat“ Lucreţiu Pătrăşcanu. La pieire, s-a spus, l-a dus o frază faimoasă: „Înainte de-a fi comunist, m-am născut român“. Cu capul de pod al acestui antisovietism, Ceauşescu şi-a clădit o nouă reprezentare de succesor, nu al criminalului Gheorghiu-Dej, ci al naţionalistului Pătrăşcanu.



Ce-i de făcut cu deviatorii?
După ce plenul Tribunalului Suprem a dispus în august 1968 şi achitarea condamnaţilor în procesul de la Canal, în conclavul demnitarilor comunişti s-au decis reabilitările avocatului Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrăşcanu, a Anei Pauker şi a fiului ei, Vlad.

Simpatii şi resentimente
Pentru prima dată din 1961, când „deviatorii de dreapta“ şi „deviatorii de stânga“ au fost condamnaţi ca stalinişti, se discută despre ei în septembrie 1968. Teohari Georgescu şi Miron Constantinescu primiseră deja noi sarcini de la Ceauşescu. Pe fostul ministru de Interne îl ridicase din starea de corector, la funcţia de director al Combinatului Poligrafic „13 Decembrie 1918“. Iar pe Constantinescu îl instalase ministru adjunct al Învăţământului din septembrie 1965.
Dar resentimentele lui Ceauşescu se manifestă la fel de puternic, ca în 1961, faţă de Ana Pauker şi Vasile Luca. Să-l fi jignit atât de mult împotrivirea lor la propunerea numirii lui „la agricultură“ în plenara din martie 1950? „Moscoviţii“ au spus atunci despre el că nu e „bun organizator “, recomandându-l pentru Interne. Dar, în anii aceia, trimiterea unui fost ilegalist în linia întâi a luptei de clasă echivala cu o mutare disciplinară pentru a face dovada fidelităţii după abateri de la etica revoluţionarului de profesie.

Morţii cu morţii, viii cu viii
Nu s-au înghesuit nici vorbitorii în chestiunea reabilitării Anei Pauker şi a lui Vasile Luca. Îi înfieraseră, cu toţii, îndeajuns, în toate etapele reconsiderărilor de partid.
Vasile Luca decedase în închisoarea din Aiud, în 1963, după ce-a adresat conducerii partidului, fără efect, memorii şi autocritici. Murise fără să ştie că declanşase începutul dramei sale criticând reforma financiară, din 1952, impusă de sovietici. Şi că a fost arestat şi condamnat la sesizarea Moscovei de-a fi luate măsuri contra lui, pe baza unui material întocmit de Miron Constantinescu şi Alexandru Moghioroş.
După principiul morţii cu morţii, iar viii cu viii, Maurer a soluţionat astfel cazul Anei Pauker: „Reabilitarea politică este până la sfârşitul sfârşitului un act al partidului şi în general actele partidului nu au fost publice; nici excluderea din partid, lumea nu ştia dacă a fost, cum a fost, cum a fost exclusă. Lumea ştie că la un moment dat i s-au luat răspunderile şi sarcinile şi a fost trimisă la munca de jos“. Fiind însă multe „lucruri de discutat“, Maurer a propus ca Pauker şi Luca să fie reabilitaţi politic dar fără tam-tam.
S-a anulat, aşadar, hotărârea Biroului Politic din 11 mai 1954 prin care Ana Pauker fusese exclusă din partid, decizie care nu-i fusese adusă la cunoştinţă nici ei, nici Comitetului Central. Nu este bine să tulburăm apele, încheie Maurer şi… „hai să lăsăm aceasta“. Ceea ce s-a şi făcut pe viitor.

Scînteia la secret
Partidul comunist este puternic tocmai prin spiritul critic şi autocritic, a fost interpretarea publică a acestor schimbări. Cât despre nevinovăţia lui Ceauşescu, acesta este scuzat prin preocupările sale absorbante din 1948 - cooperativizarea şi lupta împotriva foametei. Iar despre Foriş, pe care-l acoperise cu acuzaţii în 1961, Ceauşescu spune că aflase cum pierise după doi ani de la uciderea lui. Deşi din stenogramele discuţiilor din 1961 asupra „devierii de dreapta“ se arată un Ceauşescu familiarizat cu personajele procesului Pătrăşcanu şi într-un deplin acord cu concluziile lui Gheorghiu-Dej asupra tuturor deviatorilor şi fracţioniştilor.
Se înţelege că în asemenea circumstanţe, arhiva oficiosului partidului de dinainte de 1965 intră în fondurile speciale ale bibliotecilor. Şi aşa va rămâne până la moartea lui Ceauşescu.



Ana Pauker şi sionismul
În 1952, Ana Pauker era deja bolnavă de cancer. După două luni de reţinere la Interne (februarie - aprilie 1953), revenise acasă într-un fel de domiciliu forţat. După mărturia fiicei mai mari, Tatiana Brătescu, a lucrat până la moarte (1960), ca redactor pentru traduceri din limba rusă şi franceză la Editura Politică (Lavinia Betea, „Poveşti din Cartierul Primăverii“, Curtea Veche, Bucureşti, 2010). Anei Pauker nu i s-a adus niciodată la cunoştinţă că fusese exclusă din partid. Dar nici legături cu foştii tovarăşi sau cu conducerea editurii n-a avut.
Cazul ei era însă mult prea complicat, fie şi pentru elucidări la vârful partidului. Dacă nu murea Stalin, Ana Pauker urma să fie incriminată ca sionistă şi agentă a unor servicii străine prin relaţiile strânse cu fratele său Zalman Rabinsohn, spune Ceauşescu în aprilie 1968. Dedesubturile ar fi fost fără îndoială legate de marile valuri ale migraţiei evreilor din România în Israel, în condiţiile limitării acesteia de către autorităţile britanice. S-a mers atât de departe, spune istoricul Liviu Rotman („Evreii din România în perioada comunistă“, 1944-1965, Iaşi, Polirom, 2004) citând critica lui Gheorghiu-Dej din 1953, că plănuiau şcoli de pregătire a imigranţilor „ca să facem revoluţie în statul Israel“.
În 1961 se făcuseră şi alte dezvăluiri. Fratele Anei Pauker, a povestit Gheorghiu-Dej, fusese delegatul Comitetul Antifascist Evreiesc la Bucureşti, organizaţie creată de Moscova în 1942. Printre afacerile subterane susţinute de Stalin, după război, s-a aflat şi paraşutarea unor „instructori palestinieni“ în România. Prinşi de „organele“ statului, aceştia au fost eliberaţi, peste capul Biroului Politic, prin Ana Pauker şi ambasadorul sovietic la Bucureşti.

PRELUARE aDEVARUL 16 decembrie 2012

Cel mai tare articol...in istoria presei

Scopul scuză mijloacele de transport în comun

Atunci când se închide uşa autobuzului şi faci eforturi să-ţi umfli toracele cu aer, pentru că cei douăzeci de pensionari care se înghesuie în tine te ţin ca într-o cămaşă de forţă cu două numere prea mică, începi să înţelegi cam ce simţeau deportaţii în Siberia când porneau cu bou-vagonul spre taberele de muncă.

Urmează zile interminabile, în care autobuzul stă oprit la tot felul de semafoare de pe Mihai Bravu. Pasagerii suferă de sete, s-au deshidratat complet de la zăpuşeala din interior (afară e o vreme plăcută, 26-27 de grade). În staţii, controlorii NKVD strigă la călători să-şi valideze cardurile după ce urcă, deoarece în caz contrar se văd nevoiţi să le mai spună asta o dată sau, dacă e nevoie, chiar să insiste. Uşile se închid, mulţimea care se împinge în tine îţi mai rupe vreo două coaste. Noroc că la un moment dat călătoria se termină, ocazie cu care cobori demn din autobuz, leoarcă de transpiraţie, gata pentru o nouă zi de lucru.

Transportul în comun din Bucureşti pare gândit pentru oameni care tocmai au ieşit de la puşcărie. Doar pe ei e posibil să nu-i deranjeze aglomeraţia, căldura sufocantă, înghiontelile, răcnetele autoritare ale controlorilor, imposibilitatea de a ieşi dintr-o încăpere strâmtă în timp ce autobuzul stă o veşnicie la semafor. „Ei, şi ce dacă stăm de 45 de minute în coloană, aşteptând să prindem verde? Eu am fost închis cinci ani, pentru furt din locuinţe, şi uite că n-am murit. Gândeşte-te la partea bună, la câte piese de şah din miez de pâine poţi să faci în 45 de minute“, ar spune fostul puşcăriaş.

De la o vreme, controlorii RATB nu-ţi mai controlează cardul în autobuz, ci strigă la tine de undeva din staţie să-l validezi. Cu ecusonul la gât, plimbându-se preocupat de-a lungul trotuarului, controlorul pare un antrenor de fotbal care dă indicaţii de pe margine. Tu, transpirat de la căldura din autobuz, obosit de la înghionteli, te uiţi scârbit la el ca Mutu la Piţurcă şi nu ştii dacă să asculţi sau nu de sfatul tactic de a-ţi valida cardul de călătorii. Până la urmă totuşi îl validezi, deoarece n-ai chef să te scoată şi să te înlocuiască cu un alt călător, mai disciplinat, care-i ascultă indicaţiile de pe margine.

Vor demara filmările la noul show de la Antena 1, “Cu banii jos!”/ Money Drop. Filmările vor avea loc timp de trei luni tocmai la Istanbul, într-un decor de zile mari.

“Cu banii jos” este un gameshow şi Antena 1 speră ca acesta să atragă publicul de pe zona de divertisment. Negru va prezenta astfel un concurs de cultură generală, care însă este diferit de celelalte din aceeasi categorie. Marea noutate a acestui show este faptul că cei care concurează vor avea în faţa lor teancurile de bani.

Intelepciunea Zilei:

Dacă nu ştii, te învăţăm; dacă nu poţi, te ajutăm; iar dacă nu vrei, te obligăm.

Lenin

Intelepciunea Zilei

Blaise Pascal:

'' Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut totul.''

Indiferent cum pui problema, a fi creștin e un câștig.

bancul zilei:

Trei femei, una logodita, una casatorita si o amanta stateau de vorba despre relatiile lor si au hotarat sa-si uluiasca barbatii. In acea seara toate trei s-au imbracat sexy, purtand pantofi cu tocuri cui, corset de piele si o masca pe ochi. Ziua urmatoare s-au intalnit din nou. Fata logodita a spus:
- Aseara, cand logodnicul meu a ajuns acasa, m-a gasit imbracata cu corsetul de piele, pantofii cu tocuri cui de 7 cm si masca. Mi-a spus "Esti femeia vietii mele, te iubesc". dupa aceea am facutdragoste toata noaptea.
Amanta s-a laudat si ea:
- Si la mine a fost incredibil! Ne-am intalnit in biroul lui. Purtam corsetul de piele, tocuri cui foarte inalte, masca si o pelerina.
Cand am descheiat pelerina, n-a scos nici un cuvant. Am facut doar sex ca nebunii toata noaptea! In cele din urma, femeia casatorita si-a spus si ea povestea:
- Eu am trimis copiii la mama, m-am pregatit, m-am echipat cu corsetul de piele, pantofii cu tocuri cui si masca pe ochi.
Sotul meu s-a intors de la lucru, a luat telecomanda si o bere din frigider si a spus:
- Ia zi Batman, faci si tu ceva de mancare?

"model de CV"

Am fost director la o mare intreprindere socialista.
Cafeaua de dimineata era pregatita de o secretara sexy, mergeam la servici cu Dacia neagra. Odata am fost intrebat daca fabrica nu contribuie cu 10 mii de lei pentru inmormantarea unui tovaras din Comitetul Central. Am spus , ca cu atatia bani as inmormanta intregul Comitet.
Din acest moment am devenit director la o intreprindere mai mica.
Cafeaua zilnica era pregatita de o secretara mai in varsta, la servici mergeam cu furgoneta fabricii. Odata am fost apostrofat ca nu am fost la ultima sedinta de partid. Am raspuns ca daca stiam ca e ultima m-as fi dus sigur...
Din acest moment am lucrat ca maistru.
La servici mergeam cu masina proprie si eu faceam cafeaua de dimineata. In atelier aveam pe perete poza lui Ceausescu si a Lolobrigidei. Odata mi-au spus ca de ce nu dau jos poza curvei de pe perete ? Am luat poza lui...
Din acest moment am lucrat zilier la sapat santuri.
Mergeam la lucru cu bicicleta si duceam cafeaua de acasa in termos. Odata in timp ce sapam santul au venit si mi-au spus sa-mi ascund bicicleta deoarece va trece pe acolo o delegatie de partid. Am raspuns sa nu-si faca probleme deoarece bicicleta este inchisa cu un lacat.......
Din acest moment am ramas fara lucru... O vreme am fost somer pina la schimbarea orinduirii.
M-am reabilitat, am intrat in politica, am intrat intr-un partid.
Cafeaua imi este servita de o secretara sexy, la servici merg cu un Audi A6, cu sofer.
In rest imi tin gura si din cind in cind ridic mana sa votez...

Cu ce se mai ocupa criminalistii

Pe plaja, la Mamaia, cu prietenii. Unul dintre ei m-a luat repede. „Hai sa-ti dau un subiect. Cand mi se strica una-alta acasa, ma rezolva un inginer electronist. Mi-e si rusine de el, dar e baiat destupat la minte, trece cu seninatate peste situatie. De data asta aveam o lucrare mai grea, niste fire montate in curte, intrau pe nu stiu unde, nu te bag in detalii, ca niciunul dintre noi nu se pricepe.

Inginerul a venit cu un ajutor, iar ala a scos niste pamant si a murdarit aleea asfaltata. Eu – nervos."Ba, tu nu esti bun nici de sapa! Ce meserie ai?". Tine-te bine! "sunt inspector criminalist." Am ramas masca. M-am repliat putin, dar nici nu se facea sa-l pup in fund. Am schimbat doar tonul. "si ai rezolvat vreun caz?". "Bineinteles. Cel mai interesant a fost cand am prins un criminal dupa urma urechii, lasata pe o usa. Recidivist. Il aveam in baza de date, cu fotografii, amprente, inclusiv faciale, tot. Japoneza omorata la Balotesti ar fi scapat daca aveam 3-4000 de lei sa facem ADN-ul criminalului. Si asta era recidivist, un fel de Ramaru. Dar asta e,stam rau cu banii, noi nu suntem la Rutiera! In timpul liber mai muncesc pe unde apuc, fiindca am facut un credit pentru apartament, in franci elvetieni.Francul era 1,8. Acum a sarit de 3,6. ". Ce sa-i mai spun? L-am rugat sa lase treaba si l-am invitat sa facem un gratar!”.

Dupa ce prietenul a terminat povestioara, n-a comentat nimeni. Mie mi-a trecut repede, ca gasisem alt subiect. Iesea din mare Mioara Mantale. Arata chiar bine, desi mai are de dat jos. Cum nu ma prind nici rolul de paparatoi, nici cel de indignat, am admirat-o pe politiciana specializata in cosmetice, pentru ca se etaleaza la Mamaia. Isi permitea si un Monte Carlo.

Autor: Razvan Ioan Boanchis

Anamaria Prodan, aceasta Meme cu menstruatie

Acest articol ii este dedicat distinsei Anamaria Prodan, dar ca sa ajungi la zglobia vietate trebuie sa opresti intai in statia Meme Stoica.

Faza. Dupa meciul cu Dinamo, Messi mergea spre autocar. A vazut cativa oameni cu dizabilitati, s-a oprit si s-a pozat cu ei. Dupa doua zile, la Medias, se ducea si Meme spre autocar. In fuga eleganta. Avea un fuleu de caprioara in clapari. A apucat sa puna piciorul pe prima treapta a autocarului, dar a observat (are privirea periferica buna, de cand sarea gardul de la SIDEX cu tabla ondulata in spinare) un tanar in carucior. S-a intors si implora cameramanii sa-l imortalizeze cu el. Eeee, ce ziceti? Messi si caricatura, ca maimuta n-am cum sa-l numesc. Maimutele au personalitate.

Anamaria Prodan, aceasta Meme cu menstruatie, a fost mai tare. Presa noastra cea vesela a titrat „Nasa lui Hagi”, iar ea a cuvantat ca „a fost a doua oara cand l-am batut pe Hagi. L-am invins si cand eram la Snagov”. Asta e ca si cum as spune eu ca il mananc pe Shakespeare cu masline. Fiindca s-a obraznicit cam rau, ii voi adresa trei intrebari. Fara legatura cu dansa, normal.

Stie vreo fiica de cantacioasa care a facut trei luni de parnaie in Germania, pentru furt din magazine?
Cunoaste vreo mare impresara care a fost arestata in America pe motiv ca a speriat bancomatele cu pisicuta?
Are informatii despre trei fete vesele (o sotie de antrenor, o hartista de la „Scoala Vedetelor” si o fiica de ziarist important) care ofereau ospitalitate si placeri domnilor aflati in trecere pe la biroul unui om din fotbal?
As mai avea cateva intrebari, dar nu vreau sa le stric ziua unor barbati insurati.

Autor: Razvan Ioan Boanchis

Meme, scrumbia calificata la categoria porci

Am fost prins cu probleme serioase si n-am stiut ce insanitati a vomitat Meme, singura scrumbie din Galati care se califica la categoria porci, despre Cornel Dinu. Mi-au aratat, ieri, colegii de redactie, pe calculator, ca eu nu deschid cutia aia cu feisbuc si balegar.

Trichineloza din Galati a molipsit televiziile si net-ul cu declaratia „degeaba a stat Dinu cu Fanus Neagu si Eugen Barbu, ca n-a luat nimic din spiritul lor”. Hai, jura-te sa dea cinstea in unchiu-tau, fost mare sef si combinator la SIDEX, care te-a dus de mana la Marius Stan! Baaaaa, baaaa, ai intrat pe pile in fotbal! Pana sa te infieze primarul de azi (mare tampenie a facut), umblai pe faleza Dunarii cu fularul lui Dinamo! Dom’le, dar neinspirati au mai fost Fanus Neagu si Eugen Barbu! De ce n-or fi stat cu tine? Aveati si multe de vorbit, ca intre voi, titanii. Ascultati alta. „Dinu e batran si daca as intra intr-o polemica cu (da, „polemica cu”, asa a marait cacofonul, supozitorul din Ghencea) el, va inchipuiti cine ar fi perdant”. Oaleeeeuuu, uite in cine s-au reincarnat Arghezi si N.D. Cocea, dar nu aflasem eu! Meme, prostoboule, chiar asa te-a turtit Capitala incat ai uitat si care ti-e valoarea? Tu ai mintea numaratorului de cornere Andrei Vochin si obraznicia colegei tale de foliculina Anamaria Prodan! Ia intra tu intr-o „polemica cu” mine, porcule!

Autor: Razvan Ioan Boanchis

"Intelepciunea zilei"

„Fereste-te de cei care incearca sa-ti limiteze aspiratiile. Oamenii mici fac intotdeauna asta,
dar cei cu adevarat mari te fac sa simti ca si tu ai putea fi la fel de maret ca ei” – Mark Twain

Ali Dia, cel mai slab jucător ce a evoluat în Premier League! Cum a reuşit să păcălească un manager că are valoare

Ali Dia, cel mai slab jucător ce a evoluat în Premier League! Cum a reuşit să păcălească un manager că are valoare

Ali Dia este un nume care provoacă şi astăzi zâmbete printre microbiştii englezi. La sfatul unui fals impresar, managerul lui Southampton, Graeme Souness (58 de ani), a crezut că a dat lovitura în 1996, când i-a oferit un contract "noii stele a fotbalului african". Născut la Dakar, în 1965, Dia s-a dovedit însă a fi cel mai stângaci şi neîndemânatic fotbalist din istoria Angliei! "Era jenant să-l vezi jucând", a povestit Matt Le Tissier, fostul mijlocaş al "sfinţilor".

După ce a jucat câţiva ani în diviziile inferioare din Franţa şi Germania, senegalezul Ali Dia s-a gândit să-şi încerce norocul şi în fotbalul englez. A picat probele la Port Vale, Gillingham şi Bournemouth, dar asta nu l-a descurajat deloc. În noiembrie 1996, managerul lui Southampton, echipă de primă ligă, a primit un telefon misterios. "Bună ziua, vă sun pentru a vă face o ofertă. Sunt impresarul celui mai promiţător fotbalist african al anului...". Antrenorul scoţian s-a lăsat uşor prins în joc. "Este vorba de vărul lui George Weah, care a jucat deja la PSG şi are 13 selecţii în echipa naţională! Ar putea veni gratis la clubul dumneavoastră, asta dacă nu cumva pe fir va intra între timp Manchester United sau alt club din Premier League".
Lui Souness nu i-a trebuit mult timp pentru a fi convins de chilipirul ieşit în cale. Faptul că Weah, fotbalistul anului 1995, era liberian, iar presupusul său "văr" era senegalez nu i s-a părut deloc dubios.

"Bambi pe gheaţă"

Dia s-a urcat imediat în avion şi a semnat în acea toamnă un contract cu "sfinţii". I s-a oferit numărul 33, iar africanul a primit şansa să joace încă din prima săptămână. Iniţial, el ar fi trebuit să-şi facă debutul la echipa rezervelor, dar terenul inundat a împiedicat disputarea partidei cu Arsenal. Astfel, Souness n-a avut ocazia să-şi vadă la joc noua achiziţie, care, datorită accidentărilor din lot, a prins banca de rezerve la meciul cu Leeds, de pe 23 noiembrie! "S-a antrenat cu noi câteva zile, dar nu părea un jucător grozav. Când am aflat că va fi rezervă cu Leeds ni s-a părut destul de ciudat", povesteşte Matt Le Tissier, mijlocaş cu 540 de prezenţe în tricoul lui Southampton. Norocul lui Dia a fost că, în minutul 32 al partidei, la scorul de 0-0, căpitanul Le Tissier s-a accidentat destul de serios. Atât a aşteptat Souness!

Atacantul african a fost introdus pe teren, dar la doar cinci minute după ce a atins prima minge, achiziţionarea sa era deja pusă sub semnul întrebării. În mai puţin de 25 de minute, Dia a ratat o ocazie clară de gol, iar mingea prezenta destule mistere pentru el. Cu un control dezastruos al balonului şi zero dueluri directe câştigate, Dia l-a înnebunit pe antrenorul său, care l-a scos de pe teren în minutul 85. "Ne uitam la el uluiţi. Alerga de parcă era Bambi pe gheaţă. O privelişte de-a dreptul jenantă. Graeme Souness a fost obligat să-l schimbe după pauză", rememorează acelaşi Le Tissier.

A dispărut din fotbal subit

Leeds a câştigat acel meci cu 2-0, dar Dia şi-a scuzat jocul catastrofal a doua zi, când a venit la antrenamente şi a cerut consultul medicilor din cauza unei accidentări închipuite. Din acea zi însă, nimeni nu l-a mai văzut la club pe fotbalistul Dia, despre care s-au aflat mai multe în săptămânile următoare. Lui Graeme Souness i s-a adus la cunoştinţă că mai mulţi antrenori din Premier League fuseseră sunaţi de agentul lui Dia, care era de fapt un fost coleg de facultate al acestuia! Mai mult, senegalezul n-avea nicio legătură de rudenie cu Weah, care nu ştia de existenţa sa, iar "tânăra speranţă" avea de fapt 32 de ani, cu unul mai mult decât legendarul fotbalist al lui AC Milan! Dia a reapărut după câteva luni la Gateshead, o echipă anonimă din ligile inferioare engleze. A jucat aici doar opt partide, dar nu a convins, deşi a marcat la debut. Aceasta a fost ultima experienţă ca jucător de fotbal a lui Ali Dia, care a absolvit Facultatea de Studii Economice în 2001. Matt Le Tissier a încheiat povestea cu zâmbetul pe buze: "Nici până în ziua de azi nu pot să-mi dau seama cum a putut fi păcălit în aşa hal un manager cu experienţa lui Souness".


--------------------------------------------------------------------------------

53 de minute a durat cariera lui Dia în Premier League

15 senegalezi joacă acum în Premier League. Cel mai bine cotat e Demba Ba (Newcastle): 15 milioane de euro (conform transfermarkt.de)

5 sezoane a evoluat liberianul George Weah la AC Milan (1995-2000), alături de care a câştigat două titluri (1995-1996 şi 1998-1999)

46 de goluri în 114 meciuri a marcat Weah la Milan (doar în Serie A)

1995 este anul când Weah a fost declarat de FIFA cel mai bun jucător din lume


--------------------------------------------------------------------------------

TOP 5 TRANSFERURI DEZASTRUOASE ÎN PREMIER LEAGUE
1. Ali Dia
2. Tomas Brolin (Leeds United) - "călăul" naţionalei României la CM 1994 i-a costat pe englezi 4,5 milioane de lire sterline în 1995. Singurul lucru prin care s-a remarcat însă suedezul a fost problema de greutate pe care o avea.
3. William Prunier (Manchester United) - fostul fundaş al lui Bordeaux a avut o evoluţie catastrofală în meciul cu Tottenham (1-4), jucat de Anul Nou, în 1996. Francezul fost expediat acasă a doua zi.
4. Andrea Silenzi (Nottingham Forest) - chiar dacă a marcat două goluri în scurta sa şedere în Albion, italianul a impresionat doar prin pletele sale. Rudimentar şi lipsit de tehnică, fundaşul adus de la Torino i-a exasperat pe fanii lui Forest cu câteva gafe.
5. Eric Djemba-Djemba (Manchester United) - transferul de la Nantes l-a costat pe Alex Ferguson 2,5 milioane de euro, dar acesta nu a devenit "noul Keane", aşa cum se aştepta scoţianul. Deşi era un fotbalist mediocru, Djemba Djemba avea în garaj 10 maşini 4X4 şi ducea stilul de viaţă al unei vedete pop, neglijenţă ce i-a adus falimentul câţiva ani mai târziu. "Eric e de pe altă planetă. Pur şi simplu, nu are nicio noţiune financiară", a recunoscut impresarul camerunezului, Christophe Mongay.

Casablanca - [Low Deep T] - belea de piesa...