Atunci când se închide uşa autobuzului şi faci eforturi să-ţi umfli toracele cu aer, pentru că cei douăzeci de pensionari care se înghesuie în tine te ţin ca într-o cămaşă de forţă cu două numere prea mică, începi să înţelegi cam ce simţeau deportaţii în Siberia când porneau cu bou-vagonul spre taberele de muncă.
Urmează zile interminabile, în care autobuzul stă oprit la tot felul de semafoare de pe Mihai Bravu. Pasagerii suferă de sete, s-au deshidratat complet de la zăpuşeala din interior (afară e o vreme plăcută, 26-27 de grade). În staţii, controlorii NKVD strigă la călători să-şi valideze cardurile după ce urcă, deoarece în caz contrar se văd nevoiţi să le mai spună asta o dată sau, dacă e nevoie, chiar să insiste. Uşile se închid, mulţimea care se împinge în tine îţi mai rupe vreo două coaste. Noroc că la un moment dat călătoria se termină, ocazie cu care cobori demn din autobuz, leoarcă de transpiraţie, gata pentru o nouă zi de lucru.
Transportul în comun din Bucureşti pare gândit pentru oameni care tocmai au ieşit de la puşcărie. Doar pe ei e posibil să nu-i deranjeze aglomeraţia, căldura sufocantă, înghiontelile, răcnetele autoritare ale controlorilor, imposibilitatea de a ieşi dintr-o încăpere strâmtă în timp ce autobuzul stă o veşnicie la semafor. „Ei, şi ce dacă stăm de 45 de minute în coloană, aşteptând să prindem verde? Eu am fost închis cinci ani, pentru furt din locuinţe, şi uite că n-am murit. Gândeşte-te la partea bună, la câte piese de şah din miez de pâine poţi să faci în 45 de minute“, ar spune fostul puşcăriaş.
De la o vreme, controlorii RATB nu-ţi mai controlează cardul în autobuz, ci strigă la tine de undeva din staţie să-l validezi. Cu ecusonul la gât, plimbându-se preocupat de-a lungul trotuarului, controlorul pare un antrenor de fotbal care dă indicaţii de pe margine. Tu, transpirat de la căldura din autobuz, obosit de la înghionteli, te uiţi scârbit la el ca Mutu la Piţurcă şi nu ştii dacă să asculţi sau nu de sfatul tactic de a-ţi valida cardul de călătorii. Până la urmă totuşi îl validezi, deoarece n-ai chef să te scoată şi să te înlocuiască cu un alt călător, mai disciplinat, care-i ascultă indicaţiile de pe margine.
